Cum a inceput totul si cum am ajuns pe malul lacului

Eram in 2007 cand ne-am trezit noi, o mana de oameni, ca nu suntem multi, dupa 3 ani de tot organizat festivitati de absolvire, ca ar fi cazul sa ne marim aria de evenimente organizate. Tocmai avusesem si eu nunta, asa ca…. Am cautat tot ce se putea pe internet la noi, dar si pe site-urile din afara. Nu stiu cum se facea, dar pe vremea aceea, in strainatate parca nu era ca la noi. Totul era mult mai relaxat, faceau nunta in poienite sau in livada din spatele casei, se bucurau de tot si de toate si florile parca erau altele.

Imi cam intrase ideea asta in cap, cu zambetele oamenilor alora..Pai n-am putea sa facem si noi la fel?

Si le-am luat pe bucati: chiar in poienita nu se poate, ca poate ploua, dar am putea sa luam un cort si sa deschidem o parte din el. Apoi, daca luam scaunele alea frumoase este si mai lejera atmosfera, ca nu trebuie sa le imbracam. Daca il decoram asa simplut am putea sa-l transformam la fiecare nunta dupa placul fiecaruia, sa gaseasca o particica din ei acolo in marea zi. Si colac peste pupaza, daca facem si un planning calumea, ca doar asta faceam de 3 ani, ar trebui sa aducem si acea bucurie pe fetele oamenilor.

Ca orice nou inceput, tendinta era sa nu ne grabim. Stiam cum vrem sa arate cortul, stiam ca vrem scaune Chiavari, aveam furnizori pentru toate, numai teren n-aveam. Batusem toate poienitele si lacurile de pe langa Bucuresti (ma mir ca Tico-linul cu care umblam nu s-a facut bucati), vorbisem cu o serie de primarii si…nimic.

In timpul asta, fac cunostinta cu Voichita (o prietena a prietenei) care aflase intre timp ce anume voiam noi sa facem. Ce mai, era totul bine, viziuni comune, mai ales scaunele, scaunele au contat mult, chimie buna , dar..dupa cum spuneam, n-aveam teren!

Ca sa va dau mai multe detalii, Voichita (sau Voichi, cum ii spuneam noi) este o persoana cum rar intalnesti. Vesela tot timpul, cu un optimism natural si incurabil si care stie ca exista intotdeauna o solutie, nu ar fi putut sa accepte un „nu se poate!” Noi am tot incercat sa ii spunem ca nu merge, ca n-avem, ca nu se poate, dar in zadar :):
Voichi: „7 iunie!”
Eu: „Mai Voichi, pana nu avem terenul, nu stiu..Nu pot sa promit nimic”
Voichi: „7 iunie”:)
Eu: „Daca nu semnez un contract pe un teren, nu am cum sa semnez cu tine”
Voichi: „Nu e o problema, tu noteaza 7 iunie :)”

Si uite asa am intrat in febra, nu de altceva, dar nu scapam de „7 iunie”

Povestea continua cu o zi ploioasa de februarie, cu mult noroi, cand am fost sa vad terenul pe care suntem azi. Eram satula de umblat prin tot felul de colclauri, iar cel de atunci nu parea cu nimic diferit, ba parca era mai rau… unul, doi copaci si mult porumb. Si cum ma uitam eu asa, la imprejurimi, demoralizata rau, imi trece prin cap sa iau noroiul in picioare si sa urc pe deal. Cand ma uit spre lac, parca, parca..parca nu-i asa de rau! Am putea pune aici cortul, acolo doi copaci, uite si pontonul, hai cu scari..Se leaga!
Parca imi revenise inima in piept.
Semnam contractul pe teren, eu foarte incantata realizez ca in nici 3 luni trebuia sa facem tot. Si uite asa distractia a continuat cu tot felul de treburi, total necunoscute mie:

• Domnul cu contructiile a zis ca nu se poate sus acolo, ca tebuie sa taiem dealul. Am facut si eu ca Voichi, ba se poate!
• Nu se mai opreau ploile si nu puteam betona.
• Stai ca s-a scumpit cimentul de 3 ori ca deh, era boom economic.
• Nu mai gaseam plasa de Buzau, habar n-aveam ce era aia, dar uite-asa invata omul.
• Am pus gazonul si nu mai dadea nici o picatura de ploaie si cate altele..

Pe tot parcursul asta au fost doua momente cheie in care Voichi a avut un rol fundamental.
Primul moment tensionat, atunci cand am taiat dealul, a venit Voichi sa vada terenul, adica un morman de noroi, ca asta era. Si ia uite-o pe Voichi a mea, optimista absolut minunata, spunand „Ce frumoooos e!”.

Al doilea moment, joi, inainte de nunta. Vine Voichi la cort sa repete coborarea pe ponton pentru cununie. Cu mama, tata, unchiul, viitorul actual sot..ce mai, erau multi rau! Noi aveam doar doua drapaje puse. Va dati seama cam ce panica aveau oamenii pe fete. Numai Voichi zambitoare „O sa termine, stati linistiti!:)” Imi aduc aminte, de parca ar fi fost ieri, momentul in care m-a tras Mihai (mirele) deoparte si m-a intrebat asa, usor, sa nu-l auda nimeni: „Mai Simo, tu chiar crezi ca terminati?” Nu eram multi care credeam asta, dar eu eram in fruntea lor. Si chiar eram foarte sigura ca o fie totul gata.

7 iunie 2008, ora 16.00 – Urlam sa se taie ultima bucata de mocheta si sa se bage ultimul aspirator.
7 iunie 2008, ora 17.00 – Voichi si Mihai ajungeau la cort, incepea cununia religioasa.

Cu noi, o gasca de oameni, toti nedormiti (caci mai mult de 2 ore nu dormise nimeni in ultima saptamana), cu mame, tati, soti, fini, toti veniti sa ne ajute la ultimul hei rup!
Si in timp ce Voichi cobora la bratul tatalui, noua ni se facea pielea de gaina si cativa dintre noi (nu numai fete) aveam lacrimi in ochi.

Atunci mi-am dat seama ca fusesem 2 fete de 27 de ani care coordonasera totul (si nu numai, am dat si cu sapa:)), fara habar de constructii, plase de buzau sau instalatii. Nu stiam nici una mai nimic, dar am invatat.
Si cel mai important, ne ajutase Doamne Doamne cu o gasca de copii (asa le zic eu, copiii mei) toti mai mici ca noi, dar absolut minunati, care au lucrat cot la cot cu noi zi si noapte, in paralel cu 100 de festivitati de absolvire de organizat. Si carora le multumesc din inima pentru ce au facut!

Tot atunci am stiut ca merita, ca toata emotia pe care o traiesc mirii si pentru care noi ne zbatem, chiar merita! Am stiut ca daca am reusit sa ajutam la zambetul Voichitei si al lui Mihai de atunci, nu ar fi nici un motiv pentru care sa nu reusim si in viitor.

Si uite asa s-a nascut I Do Weddings. Cu doi miri zapaciti in sigla, pentru ca, dupa parerea noastra, despre ei este vorba in ziua aceea. Despre emotia pe care o poti trai doar atunci.

Astia suntem noi. Ne dam cu capul si centram doar pentru ca voi sa simtiti totul, asa cum trebuie.

PS: Cu toata pasiunea Voichitei pentru scaunele Chiavari, in sambata de rigoare au ramas blocate in port. Am fost nevoiti sa inchiriem. Nu s-a suparat, pentru ca intre timp a nasit de 2 ori la noi!